Iluminarea. Un concept prost inteles si prost promovat. Renutarea la material, la trup. Curatenia spirituala. Bucuria lucrurilor simple. Bucuria frumusetii. Calea. Impacarea. Fericirea. Intelepciunea.
Un mare rahat dulce numa bun de umplut golul din suflet. False iluzii (stiu …), false sperante, false scopuri. Cacaturi cu care te pacalesti. Pentru ca nu poti sa accepti adevarul.
Ce e frumusetea? Ce e binele? De ce unele lucuri materiale sunt rele altele bune? Cine face regulile? Cine alege pentru noi? De ce nu e bine sa te bucuri de sex dar e bine sa te bucuri de un curcubeu … de o floare? Care e diferenta dintre ele? Toate sunt bine inradacinate in lumea fizica si strans legate de cel mai nociv lucru al sanatatii noastre mentale – simturile. De ce sa ma multumeasca o simpla reactie chimica, o interpretare a unor semnale vizuale, olfactive sau de orice alt fel? Omul nu inseamna trup. Dar nu exista om fara trup. Deci nu exista om. Exista doar animale.
Nu exista alegere. Refuz sa cred ca sunt doar o adunatura unor factori aleatori, un numar destul de mare de gene, evenimente, context social incat sa dea impresia de unicitate si infinit. Dar asta sunt. Tot ce gandesc e legat de ce am trait de combinatia mai mult sau mai putin fericita de gene si un set de reguli destul de fixe date de trup. Tot ce gandesc se afla in limitele acestor reguli. Orice alegere a mea e previzibila cunoscand destule variabile.
Si totusi refuz. Refuz tot ce e omenesc. Incep sa vad. Incep sa inteleg. Nu am gasit un scop. O cale. Un raspuns. Dar nu mai vreau sa fiu sclavul regulilor custii in care sunt captiv … propriul corp. Refuz. Nu stiu de ce as face-o. Dar de ce nu? Cand cineva imi spune sa fac ceva refuz din pricipiu chiar daca tot aia as fi facut si eu. Cu ce e mai presus propriul meu creier?
Refuz sa imi mai pese. De orice.
Natura? Creste la loc. Compasiune? Supravietuirea a avut nevoie de conlucrare si convietuire. Cunoastere? Limitata superior. Arta? Rezultat nefolositor dar totusi inevitabil al complexitatii creierului. Un creier creat si antrenat pentru abstractizare si descoperire de tipare le va gasi si acolo unde nu sunt sau sunt create artificial si se va minuna de asta. Frumusete? Nevoia de reproducere intre specimene sanatoase. Fericire? Viata are nevoie de un scop. Bucurie? Eliberare de substante “datatoare de bine”. Dragoste? Perpetuarea speciei, frica, nevoia de apreciere.
Exista vreun gand pur? Necontaminat de fizic? Nu pot sa am incredere nici macar in propriile ganduri. Nu stiu de ce le spun inca proprii. Nu sunt ale mele caci nu eu le controlez. Si atunci daca nici ganduri nu am ce sunt eu? Nu sunt. Nu gandesc deci nu exist. Sunt un animal si nu voi fi niciodata nimic mai mult.
Voi fi un animal care refuza sa fie animal. Care incearca, fara folos, sa emuleze o fiinta libera, ganduri proprii, un concept teoretic idealizat. Refuz sa fiu om dar nu pot fi nimic altceva. Nu pot sa ma separ de trup pot doar sa aleg sa il ignor, mimand ratiunea. Dar nu exista alegere.
Iata iluminarea mea. Nimic nu conteaza. Nimic. Nu exista scop, nu exista motiv. Nu exista bun sau rau, nu exista frumos sau urat. Nu conteaza aparentele, nu conteaza cum suntem noi cu adevarat. Nu exista limite, nu exista libertate. Nu conteaza daca esti fericit sau trist. Nu conteaza daca esti destept sau prost.
Gandurile mele nu pot depasi limita impusa de lumea fizica, au la baza un set de reguli si un numar de concepte care desi mare nu e infinit. La fel cum un obiect reactioneaza invariabil si predictibil la orice actiune in virtutea legilor fizicii la care se supune la fel creierul meu reactioneaza actiunilor si stimulilor externi. Atat e tot.
Roboti. Inteligenta? Putere de procesare. Acceptand ca omul va continua sa evolueze, ca specie, atata timp cat nu i-o ia inteligenta artificiala, care, desi momentan inexistenta, e inevitabila, inainte puterea asta de procesare va creste. Vom intelege din ce in ce mai multe. Si totusi. Nu tot roboti? Un set de date de intrare – lumea exterioara, un eveniment o actiune; un comparator – creierul intr-o forma sau alta; un set de date de control – evenimente trecute; un rezultat.
Orice gand nu e nimic altceva decat compararea unor actiuni prezente cu unele trecute. Cu cat actiunile anterioare sunt mai multe, cu cat puterea de procesare e mai mare, cu cat algoritmul e mai dezvoltat cu atat rezultatul va fi mai calitativ. Asta e inteligenta. Asta e creatia. Asta e gandirea. Atat. Si nu va fi nimic altceva niciodata oricat de evoluati am fi.
Cauzalitate. Filozofie de gradinita. La asta se rezuma totul. Cel putin in universul asta. Singura speranta ar fi ca poate nu e singurul. Desi nu ne incalzeste cu nimic. Nu am avea cum sa il atingem, cel putin nu in forma in care suntem.
Si atunci? Daca exista intradevar altceva si exista un Dumnezeu care a creat lumea asta limitata ce naiba am putea noi sa demonstram in ea? Cum poate o furnica sa isi castige dreptul de a ajunge la nivelul de sobolan de exemplu?
Si chiar in alt univers ipotetic tot nu am putea atinge absolutul. Nu putem fi Dumnezeu. El e totul deci numai unul. Nu putem fi Dumnezeu decat daca ne contopim cu el. Dar asta ar distruge orice urma de individualitate, de eu. Individualitatea … ce concept omenesc. Poate ca in loc sa ne intrebam “Cine sunt eu?” ar trebui sa ne intrebam de ce conteaza.
De ce trebuie sa fim (aparent) diferiti daca toti tindem la acelasi lucru absolutul. Care, fiind absolut, poate fi numai unul si acelasi pentru toti. Maximul pe care il putem atinge e disparitia, contopirea in tot o supa unificata de idei. De idee. In absolut nu exista variante, nu exista optiuni, nu exista contradictii. Nu poate exista decat un sigur lucru care cuprinde tot. Nu are propietati, nu poate fi definit, nu poate fi descris toate astea implica o comparatie. Absolutul nu poate fi raportat la nimic si poate fi raportat doar la nimic. Existenta nimicului ar implica existenta absolutului insa absolutul nu are un element opus. Insasi existenta absolutului nu poate fi probata sau disprobata.
Absolutul exista si e nimic.
)). DE CE PULA MEA MAI SCRIU?? Cel mai useless post ever … I should know ca am destule de astea.
… poate de aia.
