faIaca scoase Venetian Snares azi un album. Net + furt = love. Omu asta poate sa scoata un album la 6 luni, complet diferit de ultimu dar la fel de genial si o face cu naturaletea si lipsa de dramatsim cu care ne mancam noi fasolea in fiecare zi. Nu ca as manca fasole in fiecare zi. Si totusi el nu produce muzica el o creeaza. Soundtrack-ul gandurilor lui. Proiectia lor in planu muzical.
O melodie pe ast album e Eurocore MVP oarecum in stilul raggacore&co a lu’ Bong Ra si altii stil pe care el nu prea il “abordeaza” (o fi timid?). Ceva de genu: “Da, bine, hai sa o fac si pe asta sa vad si io ce-i cu genu asta.” Si o face. Si o face bine. Si o face pastrand si unitatea stilului albumului – album cu oare care influente “electro” ca sa zic asa. Categorisirea muzicii electronice e mai mult o arta decat o stiinta :).
Dar asta e doar introducerea. Facand o paralela, pe ideea “hai sa o fac si pe asta ca ce io is mai prost” am mai avut io posturi. O sa incerc inca unu. Nu vreau sa imi demonstrez mie, eu deja stiu ca pot sa fac orice, nu vreau sa demonstrez altora, nu e nimeni care sa imi conteste abilitatile, nimeni macar sa observe chiar si lipsa lor si in general imi pasa atat de putin de parerea altora ca nu e “sanatos”. Alteori atat de mult ca e ridicol.
Dovada clara a unei “puteri superioare”: viata asta are un simt foarte dezoltat si foarte negru de obicei al umorului. Si al ironiei. Cu un ranjet larg ne arunca conditia mizera in fata de fiecare data cand pare ca ne-o uitam. Sau ne obisnuim cu ea. Nu numai ne arata ca suntem doar oameni ci cat de oameni suntem inca. Degeaba te faci sa crezi ca admiri cerul si incerci sa intelegi stelele ca mirosul cacatului in care ne taram iti ajunge la nas ori cat de sus l-am purta. Iti spui ca prea putine lucuri sunt importante pe lume asta. Si poate asa e. Iti spui ca e cum e, e cum ar trebui sa fie si ca nu ar putea sa fie altfel. De frica, de lene … De ce sa infrunti viata? O sa pierzi de fiecare data. Chiar si cand ti se pare ca castigi. Mai bine o ignori. Te inconjori de un spatiu izolator. Muzica, carti, munca, scoala, familie, sex, alcool, sport etc. Si te faci ca nu vezi. Si crezi ca reusesti. Cel mai tradat ar trebui sa te simti cand tu esti cel care te pacaleste. Si se intampla atat de des. Si la fel cum unora le e rusine sa reclame un viol si tie ti-e rusine sa te acuzi cand realizezi ca te-ai pacalit singur. Dar viata are grija sa te scoata din bula. In mod brutal de obicei.
Sunt peste tot. In tramvai, pe trotuare, in fata la magazine. Copii, batrani, tigani, romani, escroci, nenorociti. Poate fac mai multi bani intr-o zi decat faci tu la munca. Poate pleaca cu masina acasa. Poate copilul caruia ii dai banii nu se bucura decat de bataie acasa intr-o zi in care nu isi atinge cota. Nu vrei sa iti fie mila asta ar insemna ca esti slab, usor de manipulat. Nu vrei sa iti fie scarba, nu vrei sa ii urasti, sa ii dispretuiesti, asta ar insemna ca nu esti om. Iti sunt indiferenti. Chiar de le dai bani sau nu. Chiar daca ii injuri sau faci misto de ei. Uiti in secunda urmatoare. Atat de familiari, invizibili si insignifianti ca chioscul de fornetti, ca tramvaiul imputit vara, ca trecerea de pietoni, ca gunoierul pe care il vezi terminand tura cand tu mergi la slujba sau la scoala. Fac parte din peisaj, din decor. Nu sunt oameni sunt concepte. Ceva abstract. O bucata din puzzleul cotidian.
Noaptea tarziu. “La 17″. Tudoristii stiu. “Dai si mie un ban?”. Eram intr-o stare buna asa ca am vrut sa-l injur. M-am oprit dupa ce am intors oleaca privirea inspre ea. Era o fata. 12, 13 ani. Desi initial parea mai mare. Draguta, frumoasa chiar. Sub stratul de jeg, sub hainele rapciugoase. Diferita de stereotipul cersetorului/aurolac. Nici nu avea tupeul caracterstic. Probabil era la inceput. O privire cam speriata, si totusi cu un fel de incredere. O incredere ciudata, animalica, instinctuala … o incredere de copil. Si o licarire … o licarire … inca. Probabil era la inceput. Nu a durat mai mult de jumatatea de secunda tot. O voce, care am atribuit-o atunci ca “superiorului” ei, bolborosi ceva. Nu mai eram atent. Mi-am cumparat ce aveam de cumparat si am plecat. Mai dimineata a venit iar la terasa unde eram. Ce faceam la terasa la 5, 6 dimineata e o discutie pentru alta data desi nu e greu de intuit. Erau trei. Doua fete si un baiat. Vocea de mai inainte. Liberi profesionisti. Ne ascociati unui “sindicat”, gasca, grupare, mafie, clan. De capul lor. Pe strada. Fetele si-au aranjat parul in termopanul fumuriu. Pareau veseli.
Poate e mai bine decat “acasa”. Unde te bate taicatu … in cel mai bun caz. Unde mananci cand apuci. Unde se traieste din alocatii. Nici “casa de copii nu e acasa”. Zice vorba. Da’ ce sanse au astia? Ce optiuni? Cine ii ajuta? Io nu. Nimeni. Nici nu exista.
Io imi permit sa meditez la nemurirea sufletului chiar daca “intuiesc ca sufletul nu tine de foame corpului” cum spunea cineva. Io imi permit sa fut vremea, bani, oportunitati. Io imi permit sa aleg “calea cea buna”, sa am principii, sa imi pastrez o constiinta curata. Io imi permit sa nu simt nici cea mai mica vina.
Si cireasa de pe tort. Sarea pe rana. Insulta la care nu ai replica pentru ca stii ca e adevarata. Nu as fi observat, nu m-as fi gandit, nu as fi scris, nu mi-ar fi pasat daca nu imi atragea atentia faptul ca era chiar draguta. Si chestia asta nu ma deranjeaza pe cat ar fi “normal”. Nici macar nu ma mira prea tare. Si eu chiar ma consider un om “bun”, peste medie, surprinzandu-ma si pe mine de multe ori. Accentul cazand pe *om. *Dar cand construiesti un carucior, il pui pe un plan inchinat, te astepti sa urce la deal cand ii dai drumul? Cat de naiv sa fii sa crezi altceva.
Si acum sa-mi continui viata in speranta ca si voi o sa faceti la fel.
Sper sa nu fie prea multe greseli de ortografie, exprimare, logica cacat … sigur sunt da mi-e prea somn.
…
