Am scris ca boul o tona si am pierdut. Simbolic poate. Macar aici pot sa mai incerc o data.
Vroiam sa scriu si eu, si o sa scriu. Dar nu mi-am acordat timpu sa sufar. Nu am avut curajul.
As vrea sa fi fost personajul diabolic pe care il descrii. Daca as fi fost, nu as fi suferit atat acum. Si nu ti-as fi facut atat de mult rau, m-as fi plictisit de mult. Dar poate ti-e mai usor sa ma vezi ca un personaj de benzi desenate decat ca un om. In benzi desenate nu exista decat alb si negru. In realitate, totu e gri.
Dar ce rost are sa ma apar, cand sunt vinovat. Si sunt vinovat, desi poate nu de tot ce ma acuzi. Nu conteaza de ce sunt vinovat, cand justitia a fost servita. Justitie da, adevar mai putin, partinitor si monoperspectivist oricum.
Ce mai conteaza ca am fost condamnat pe nedrept cat timp imi ispasesc pedeapsa, cat timp platesc pentru faptele mele. Judecatorul care e si victima e de neinduplecat. Avocatul care e si faptasul nu poate fi crezut niciodata, nici in rarele momente cand spune adevarul. Victima devenita calau e la fel de cruda si clar mai determinata ca vinovatul.
Totusi cand imparti totul in bine si rau, in victima nevinovata si criminal malefic, e mai usor sa le distingi, sa tragi o linie intre ele, sa devina doua entitati de sine statatoare unde pana atunci era una singura, sarpele care se hranea cu propria coada, autosuficient si flamand de propria-i distrugere. Din doi oameni nu pot fi doi vinovati, cum nu pot fi doua victime. Pagubitul nu poate fi si pagubitor in acelasi timp. Nu asa ne invata povestile din copilarie.
Iar trecutul nu exista decat in povesti, nu a existat si nu va exista in alta forma. Prezentul e efemer si haotic si se transforma in trecut prin prisma si bunul plac a celui care il priveste si il inregistreaza. Iar apoi, e din nou rastalmacit de cel ce il povesteste.
Adevar in sus, adevar in jos. Adevarul meu, adevarul tau. Un adevar fictiv, reconstruit din cateva cioburi de absolut si mult gips aplicat dupa skill si imaginatie de un arheolog mai mult sau mai putin abil, asemeni oalelor dacice.
Rezultatul poate parea complet, poate fi expus in muzee, dar are putin in comun cu obiectul initial si nici intr-un caz nu serveste la acelasi scop.
Dar la ce folos cioburi cand noi vrem intreg, mai bine o piesa de muzeu care spune o poveste placuta sau macar coerenta, decat cioburi care descriu o realitate violenta si confuza.
Imi spui de manipulare, dorita si constienta sau nu. Suntem amandoi vinovati si stii asta. Cand tu te simteai nedorita, eu te simteam rece si distanta. Cand eu iti aratam afectiune, tu raspundeai cu acuzatii. Cand vroiam sa vad dupa carne, ridicai ziduri. Nu ai stiut sa vezi putinul pe care ti l-am dat asa ca mi-ai dat si mai putin la schimb.
Un schimb de energie cu pierderi. Oricat de multa era la inceput, in timp, s-a consumat pana n-a mai ramas nimic.
Cum te-ai mintit si tu de frica, m-am mintit si eu de singuratate, m-am mintit ca o sa vina ziua in care sa ma lasi in sufletul tau, in care sa ai destula bucurie incat sa dai si la altii.
Nu ai stiut sa ma iubesti cum nu am stiut nici eu. Si, mai rau, nu am stiut sa iti arat ca te iubesc, cum nu ai stiut nici tu. E cretin, dar nesurprinzator pentru doi roboti defecti care incearca sa treaca drept oameni.
Doi roboti care simt mai mult decat toti oamenii la un loc si totusi capabili de o lipsa de empatie rezervata doar creatiilor mecanice.
E ironic ca singuru mod in care putem comunica, sau cel putin “vorbi” fara sa ne certam, e cand vorbim de unii singuri, fara sa stim macar daca alalt asculta. Dar poate asa o fost tot timpu intre noi. Multe vorbe, putina comunicare.