negru

Esti in apa. E intuneric si frig. Nu stii unde te afli, nu vezi nimic in jur. Nu stii daca poti sa iesi, nu stii daca sa incerci sa inoti in vreo directie sau sa stai pe loc. Nu stii daca esti intr-o cada sau un ocean, dar nu exista nici un capat, nici o margine. Doar apa si aerul de deasupra ei. Esti tras de curent, izbit in toate partile. In unele zile e mai calm, in altele mai violent, dar niciodata nu se opreste. Cateodata esti tras la fund. Simti ca te ineci, plamanii ti se umplu cu apa, tusesti, dar degeaba, incerci sa respiri, dar nu faci decat sa inghiti si mai multa apa. Te zbati, devii disperat, instinctele sunt singurele care te mai conduc. Simti panica, simti moartea aproape iar apoi incepi sa pierzi orice gand rational. Fraturi, imagini, sunete, o cacofonie de amintiri, ganduri … si oameni … fosti oameni. Dar nu mori. De fiecare data e la fel. Ajungi iar la suprafata, cateodata singur, cateodata din noroc, cateodata impins de curent, cateodata fara sa stii cum. Dar inevitabil ajungi iar la suprafata. Unde nu te asteapta decat acelasi vant, acelasi intuneric, aceeasi apa de gheata care ti se izbeste de fata. In zilele bune plutesti in deriva. Esti la fel de confuz, dar poti supravietui fara prea mult efort. In alte zile furtuna e prea puternica. Fiecare secunda e o lupta, fiecare gura de aer o victorie efemera.

Dar nu mori. Esti extenuat, nedormit si confuz. Si totusi nu mori. Nu stii de ce traiesti, nu stii ce inseamna sa traiesti, nu stii daca exista altceva decat lupta si chin. Si totusi nu mori. Ajungi sa iti doresti sa mori. Ajungi sa iti doresti sa scapi. Dar de fiecare data cand esti tras la fund, esti ridicat la suprafata. La nesfarsit, un an, doi, o suta, un minut. Timpul isi pierde orice relevanta fara repere de care sa il atasezi. Nu exista decat prezentul iar prezentul e chin. Nu stii unde esti, nu stii ce esti, nu stii de ce esti acolo. Nu mai stii nimic altceva decat lupta, dar nici macar constanta ei nu iti aduce alinare. Ranile nu se inchid, dor la fel de mult ca la inceput, un inceput de care nu iti mai aduci aminte, iar durerea e la fel de usturatoare. Desi loviti incontinuu, nervii nu iti amortesc.

Si o duci asa o vreme, o eternitate, o clipa. Apoi ceva se schimba. Nu stii exact ce e, dar dai peste ceva. Ceva solid. Ceva de care sa te agati. Si te agati cu toata disperarea. Chit ca te taie, chit ca doare sa te tii de el, nu ii dai drumu. E singuru lucru care iti da speranta, e singuru lucru care iti da constanta, e singuru lucru care exista intr-un ocean de vid. Si nu mai e asa greu, furtunile sunt tot acolo dar parca nu te mai lovesc asa tare, pe de o parte oferindu-ti un modest adapost, pe da alta oferindu-ti ceva de care sa te tii. Sunt zile mai bune, sunt zile mai rele. Simti ca esti tras la fund dar te agati in disperare si reusesti sa stai la suprafata. Incepi sa te obisnuiesti. Nu stii cine esti, nu stii de ce, dar stii ca exista ceva. Nu stii ce, dar e cert ca exista. Incepi sa uiti cum era. Incepi sa crezi ca asa a fost dintotdeauna si ca asa va fi mereu.

Si apoi dispare. La fel cum a aparut, dispare. Fara nici o avertizare, fara nici o explicatie. Esti aruncat iar in ocean, valurile te lovesc si mai tare, curentul te trage dupa el, nu poti sa te impotrivesti, nu poti sa te lasi dus. Deja ai uitat cum era la inceput, panica se instaleaza din nou, dar nu poti sa te gandesti la valurile care te trag la fund ci te gandesti numai la el. Care nu mai e. De ce nu mai e? Mai tii minte oare cum era sau a fost nevoie doar de o clipa ca totul sa se schimbe? O sa se intoarca? Nu, probabil ca nu. Tot ce ai e acelasi ocean, aceeasi lupta, aceeasi durere, aceeasi disperare, aceleasi intrebari fara raspuns. Si te simti iar tras in adancuri. Si iti doresti din nou ca de data asta sa nu te mai ridici. Poate de data asta o sa se termine totul … desi probabil ca nu.