Dăm înainte ca buldozerul, fără încetinire, lăsăm în urmă oameni care nu mai țin pasul sau care aleg altă direcție. Rămân acolo în trecut, înghețați în punctu ăla, imprimați pe retină în ultima poziție nefirească (întotdeauna nefirească) în care i-am văzut. Iar noi continuăm singuri și fără oprire. Nu că ne-am putea opri oricât ne-am dori.
Dar când lași în urmă jumătate din tine, de unde mai știi care jumătate ești tu … aia care dă înainte sau aia care o rămas pe loc? Pe care o alegi? Poți alege?
Și cum trăiești apoi cu un singur ochi, un plămân și jumătate de inimă?